sâmbătă, 1 septembrie 2012

Fetita bolnava de iubire

 





   Pierduta printre gramezile de jucarii si panglici colorate, in lumea ei de zambete pictata in nuantele curcubeului, s-a deschis ca o floare la razele soarelui. Inca din prima clipa in care a clipit, a iubit. In ochii ei se observa cu usurinta inocenta verde, de un verde crud ca iarba abea mijita. Asa i-a fost menit, asta i-a fost darul.. sa iubeasca. Respira si expira iubire. In jurul ei, totul era mai frumos.

   Cu fiecare zi, cu fiecare pas, ea simtea. Simtea cum iubirea creste si ii inunda fiinta. Era atat de mare, incat parca in trupul ei micut si gingas, zaceau zeci de iubiri neimpartasite, zeci de iubiri carora numai ea le putea da viata.

   Era atat de chinuita ca nu putea sa scape de ea, incat intr-o zi, a inceput sa loveasca cu iubire, sa o transmita oamenilor ce o inconjurau, sa ii imbolnaveasca de dragoste, sa schiteze o emotie, o sclipire in inimile lor. Virusul s-a transmis inimaginabil de repede. Parca toti s-au imbolnavit de iubire si fericire, iar ea... ea zambea implinita.

   Pierduse si ultimul strop de iubire, nu mai avea forta nici sa se tina pe picioare, dar inca zambea. Cu trecerea timpului, virusul se transmitea de la suflet la suflet, insa ea nu mai simtea magie, nu mai simtea iubire, era inghetata, nu mai era cea de odinioara, pierduse tot pentru fericirea celor din jur.

   Zilele au trecut si toamna isi facea simtita prezenta. Intr-o seara calma si senina, aceasta, s-a asezat pe spate privind cerul instelat si cu ochii inundati de lacrimi a rostit :
- De ce steluta? De ce eu nu mai am nimic? Le-am dat-o lor pe toata si acum nu pot face nimic altceva decat sa stau sa vad cum ma ofilesc, cum ma sterg cu fiecare zi. De ce nu pot sa simt si eu ca sunt si eu iubita? Nu cer nimic mai mult.. doar o picatura de dragoste..

   Parul auriu a atins usor o frunza rosiatica de pe pamantul umed. Cu ochii inlacrimati, a privit-o si i-a soptit gingas :
- Pana si tu ai fost iubita draga frunza. Ai inmugurit si ai primit dragostea ramurei tale, apoi ai imbatranit fericita in mangaierea soarelui si a vantului si ai planat multumita de ce ti-a oferit viata. Eu le-am oferit lor toata fericirea si iubirea mea, am dorit doar pace si armonie, si acum ma sting alaturi de tine, trista si singura.

   O adiere a vantului ii mangaie usor obrajii copilei si aceasta deschide ochii uimita.
- Si eu sunt iubita, soarele ma iubeste, vantul ma iubeste, ploaia ma iubeste ... De ce nu m-am gandit ca iubirea vine in mai multe forme? Tocmai eu am gresit.

  Copila se ridica in picioare, ia frunza in palmile ei micute si ii zambeste usor.
-Si tu ma iubesti nu-i asa ?
Frunza zboara usor atingand din nou pamantul, iar fetita, isi ia sufletul in brate, se aseaza in genunchi si asteapta iubirea-

2 comentarii: