Noapte de iarna

E noapte, e târziu și e întuneric. Nu e nimeni în jurul meu, nu aud nici un sunet, sunt singură! Nu știu unde e lumea, dar abia acum realizez că îmi lipsește. Sunt la marginea prăpastiei și îmi strig propriul  nume! Nu aud decât ecoul, singura voce care se întoarce înapoi. Închid ochii și încerc să mă conving că “sunt bine”, când de fapt…singurul lucru care mi-l doresc este ca cineva să mă întrebe ce se întâmplă cu mine. Mă simt încolțită de nimic, de prea mult nimic. Încerc cu ardoare să aflu ce rost am eu în lumea asta, de ce am venit pe pământ dacă nu pot sa schimb nimic. Trăiesc într-o lume nebună, în minciună, în ură și dezamăgire. Unde sunt toți cei pe care ii iubesc, cei de care m-am îndrăgostit, acele persoane pure cu sufletul spălat și sincer. Unde au dispărut?

E liniște. Aud doar vâjâitul vântului care cu putere spulberă totul în cale. Frunzele zboară haotic, le pot distinge datorită lunii palide și mari care stă parcă să mă-nghită! Mi-e teamă, mi-e frică de nimic și de tot ce mă înconjoară. Îmi vine să țip, să spulber tăcerea dar nu pot. Gura mi-e încleștată și când reușesc să o deschid, sunetele nu mai vor să iasă. Sunt mută, abia pot să respir. E noapte, e Ianuarie și mi-e rece. Încerc să mă învelesc cu eșarfa dar vântul parcă se răzbună și el. O răpește. Stau și privesc în gol, încep să-mi clănțăne dintâi. Visez oare cu ochii deschiși? … sau e realitatea pură. Am trăit oare în tot acest timp aici? E asta lumea reală? Sunt întrebări ce-mi trec prin minte. Privirea îmi joacă feste. În fața mea, deasupra prăpastiei, văd o umbră ce se agită. Parcă ceva o forțează și aceasta vrea cu orice preț să scape. Mă sperii, fac un pas în spate și cad.

Sunt întinsă pe pământ și e întuneric. Încă mi-e rece și nu pot sa-mi dezlipesc pleoapele. Reușesc să mă ridic. Simt pe obraz o căldură, cred ca este o rază de soare. Deschid ochii: amintirile încep să mi se deruleze în fața ochilor ca un film, un film mut, în care eu am rolul principal. Atunci realizez că toți cei prezenți în viața mea reală, nu sunt decât niște personaje secundare care au rolul de a atrage atenția și de a mă ajuta uneori să țin frâu vieții. Dar totuși, eu sunt personajul principal. Eu fac acțiunea mai palpitantă. Eu îmi doresc, eu iubesc, sper, sufăr, plâng cu lacrimi de tristețe sau fericire. Eu contez! Nu lumea se învârte în jurul meu, eu ma învârt în jurul lumii dar lumina reflectoarelor pe mine cade. Care este rolul meu în aceasta viață? Rolul meu este să-mi duc filmul până la capăt. Care este rolul meu în acest film? Să-mi joc personajul cât mai bine cu putință pentru a putea fi mândră în final de rezultat. Ce știu eu? Eu știu totul, eu îmi scriu propriul scenariu, cu mici modificări din partea destinului. Îmi strig din nou cu putere numele, însă nu mai primesc nici un răspuns. Se pare că ecoul m-a părăsit și el. Dar stai!

Simt din nou că mi-e rece și vântul îmi mângăie obraznic fața. Realizez că nu mai sunt în prăpastie. Locul îmi pare familiar, poate a fost doar un vis. Sunt în parcul central, e noapte, e târziu și e întuneric. E Ianuarie și mi-e frig!